
Apus de luna peste Ceahlau

Piatra Corbului este o imensa stanca aflata la doi kilometri de Bicaz, pe soseaua spre Cheile Bicazului – Lacul Rosu – Gheorgheni. Piatra Corbului este un simbol al Bicazului, reprezentarea ei grafica – stanca argintie – aflandu-se pe emblema orasului Bicaz. In apropiere se vad ruinele unui pod ce a fost aruncat in aer de nemti in 1944, in timpul ofensivei sovietice.
Stanca se mai numeste “Piatra Corbitei”, dupa legenda culeasa aici, in 1842, de Alecu Russo care si-a intrebat calauza “cum se numea stânca dreapta, ca un zid” pe lânga care treceau.
A aflat ca aici s-ar fi asezat un strain venit din Dealul Corbului, de langa Borsec. Strainul nu s-a asezat chiar in satul moldovenilor, ci langa el. Pribeagul avea “un bujor de copila”, o fata “sprintena ca o caprioara”, cu gurita “fagur de miere” si cu ochi care “straluceau ca focurile, ce le aprind ciobanii noaptea în întunericul codrilor”. Flacaii moldoveni doreau sa-i cucereasca inima fetii si i-au pus numele de Corbita, in amintirea plaiurilor ei natale. Un flacau i-a cazut cu tronc, si au facut nunta, parintii moldoveanului incuscrindu-se cu strainii veniti de la Borsec.
La o navalire tatarasca pe Valea Bicazului insa, sotul si tatal Corbitei au fost ucisi. Corbita isi cauta scapare prin aceste paduri si stanci, caci “tatarii auziseră de frumusetea ei si aveau de gând sa o duca plocon hanului de la Bugeac.” Fata s-a urcat pe stanca uriasa de langa sat. “Aicea ea se opri o clipa si cătă în urma”, i-a mai spus “calauzul” lui Alecu Russo. “Tatarii se apropiau cu fuga. Atunci ea cazu în genunchi si se ruga lui Dumnezeu sa-i vie-n ajutor. Zadarnica rugaminte! Mâna unui tatar se întinse sa o apuce, însa ea, ridicându-se drept în picioare, cu parul despletit de vânt, cu ochii aprinsi, cu faţa alba, ca un crin, zise: Atunci s-ajungeti voi, când îţi pune mâna pe Corbiţa! Si deodata ea se arunca în prapastie.” Trupul i se zdrobi de pietrele din albia raului Bicaz, iar tatarii fura ucisi “chiar pe muchea stâncii” de niste moldoveni care ii veneau in ajutor Corbitei. O varianta a acestei legende spune ca logodnicul Corbitei, vazandu-si iubita rapusa, s-a prefacut intr-un corb negru. Si de atunci se aseaza pe aceasta stanca, in noptile cu luna, intalnindu-se acolo cu logodnica transformata intr-o corbita alba.
(Material preluat de pe net)
„Frumos e muntele ce-nalta spre ceruri fruntea lui semeata,
Frumos e campul ce se-ntinde ca si o mare de verdeata,
Frumoasa, marea linistita sau cu talazul razvratit,
Insa nimica cu padurea nu poate fi asemuit.
Ea n-are-n sanul ei castele, dar soarele cand o izbeste
O populeaza cu fantasme, si cantu-o face de vorbeste,
S-aci zaresti palate-nalte, s-aci, cand ele se desfac,
Ridica vocea orice frunza si-n om se schimba-orice copac”
Dacă ai un dor ce te frământă
Nu căta că-i drum obositor
Hai cu mine prietene pe stâncă
Pe cărările Bucegilor
Pe cărări umblate doar de ciute
Sub aripa Caraimanului
Vei afla poveşti necunoscute
Spuse chiar de glasul muntelui.
Când Bucegii dau zvon de piatră şi izvoare
Oriunde-ai fi răspunde la a lor chemare
Caraimanul, Coştila ascunsă sub un nor
Şi Morarul, te vor primi la pieptul lor.
Pe platou la mare înălţime
Babele la sfat s-au adunat
Numai Baba Mare stă deoparte
Şi-şi pune întrebări neîncetat
Oare Sfinxul care tace-ntr-una
Şi priveşte în zări nepăsător
Se iubeşte-n taină cu bătrâna
Sau le face curte doamnelor?
Pe Morar în nopţi cu lună plină
Sau pe brânele Bucşoiului
Vin din zări scăldate în lumină
Zânele din Valea Cerbului
Au pe cap cununi de campanulă
Şi în plete flori de colţ de-argint
Capre negre-n vârf de creastă sură
Străjuiesc în noapte locul sfânt.
De pe Vârful Omu hăt în zare
Dunărea albastră poţi s-o vezi
Piatra Craiului şi Piatra Mare
Făgăraşul cu ale lui zăpezi
Hoinărind în munţi pe o cărare
Dacă-n drum o cruce ai întâlnit
Nu uita să pui măcar o floare
Pentru cel ce muntele-a iubit.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai marisub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte
L. Blaga
„Ce duh ai şi ce putere.
Să-mpleteşti ceara cu miere,
De la floarea din gradină,
Ostenită de albină?
Tu aduni de pe meleaguri,
Pentru stupi şi pentru faguri,
Pulberi, roua, stropi şi leacuri,
Poate că de mii de veacuri.
Ca din lână, ca din ace,
Ţesi reţeaua de ghioace,
De celule-n care pui
Mierea dulce şi un pui.
Scule, numere, cântare
Au pus la măsurătoare
Ca-ncăperea cea mai mare
În găoacea cea mai mică
E ghiocul tau, fetică
Eşti, pe lumea de subt cer,
Cel mai mare inginer.
Pe-ntuneric, făr’ să ştii,
Ai făcut bijuterii
Şi minuni în toată clipa
Cu musteaţa şi aripa.
Şi, cum ştii, muncind, să taci,
Nu te lauzi cu ce faci.”
Tudor Arghezi
dacă voi oamenii mi-aţi da în dar
eternitatea gândurilor şi trăirilor,
atunci eu,
fiecare zi,
aş petrece-o împreună cu poezia nerostită,
şoptind doar …
ori,
mi-aş plimba paşii tăcuţi
spre sobri munţi,
iar în dreptul lor aş sta înalt,
încercând a imita neclintirea.
dar până când voi oamenii,
îmi veţi dărui eternitatea,
fiecare zi,
o voi petrece într-un unic gest de credinţă nespusă,
aşteptând o anume zi,
în care nu voi mai mulţumi munţilor şi apelor
pentru frumuseţea ce-o dăruiesc văzului.
în acea zi nesfârşită,
poezia şi umbra muntelui,
vor exista adânc în mine
şi împreună cu toate cele lumeşti,
voi mai căuta un singur vers,
NUMELE LUI DUMNEZEU
e toamnă
|
cerul împarte vremea de toamnă, rostogolind covoare de frunze. nu-i zi mai frumoasă să admiri printre crengi şi tăioase raze de soare, cum ofilesc aromele de viaţă, cum moare natura în ruginiu roşu amurg. s-a stins căldura din vară, lăsând loc vântului ce poartă miros de brumă, chircind grăbite trupuri de prunci în pufoase haine de toamnă. e toamna pe care o iubesc, e toamna pe care o preţui, e ritmul prin care cerul împarte oamenii din vreme. dan.ene |